Turele inceputului de iarna-Cindrel,Ciucas si Vladeasa

Mereu asteptam cu nerabdare prima ninsoare, ne bucuram ca niste copii de primii fulgi de nea iar pentru noi, cei carora le mai place si muntele, este motiv serios de a ne lua rucsacul in spinare si sa pornim in cautarea potecilor acoperite cu zapada. Iarna orice iesire la munte trebuie pregatita cu mai mare atentie, pericolele sunt mai multe si mai mari asa ca este bine sa nu plecam in fuga cu ceea ce ne pica mai la indemana.

Dupa o tura in Hasmas hotaram ca Ziua Nationala sa o petrecem in Cindrel. Avem ceva emotii in privinta precipitatiilor dar sambata dimineata cerul este aproape perfect senin asa ca ne pornim spre Paltinis in echipa de trei. In apropiere de Paltinis este cu adevarat atmosfera de iarna, soseaua este troienita de zapada, brazii albi isi scutura podoaba din cand in cand spre bucuria noastra.

Ajustam echipamentul pe noi, constatam diferentele anatomice fata de sfarsitul sezonului trecut si pornim la drum spre Poiana Gaujoara pe traseul marcat cu cruce rosie. Poteca lina este acoperita de un strat de 10-20 cm de zapada piscata de ger care face deplasarea o placere mai ales ca suntem primii care deranjam linistea, neexistand nici o urma.

Intr-o ora iesim in Poiana Gaujoara, suntem depasiti de un domn pe schiuri de tura apoi pe masura ce urcam in spatele nostru, peste Vf.Oncesti, apare impunator Fagarasul pe care il admiram si fotografiem. Ii intoarcem spatele pentru a ne lupta cu panta care spre sfarsit se domoleste si ajungem in preajma stanei din Gaujoara. Aici zapada este viscolita, intalnim placi de vant mai mult sau mai putin rezistenta asupra greutatii noastre asa ca viteza de inaintare incepe sa scada.

Dupa ce analizam putin stana, un loc bunicel de adapost, pornim intr-o urcare lina spre Saua Batrana, taiem pe anumite portiuni poteca prin zapada ce trece uneori de genunchi si dupa vreo cinci jumatati de ora din Paltinis ajungem in sa. Totul este de vis, muchii, paduri si vai scaldate in soare intr-o atmosfera linistita deranjata doar de cateva pale trecatoare de vant. Pana la refugiul Canaia, locul unde dorim sa innoptam, ne sunt indicate minim 2 ore asa ca este cazul sa intindem putin pasul pentru a ajunge pe luminina.

Inainte de urcare spre Vf. Rozdesti suntem placuti surprinsi sa observam ca cineva coboara ceea ce nu face decat sa ne bucure asta insemnand ca avem poteca prin zapada. Ne intersectam, salutam, schimbam cateva cuvinte si pornim urcarea. Vantul incepe sa se inteteasca putin iar in zonele umbrite frigul isi face simtita prezenta. Ajungem in varf unde avem o altfel de perspectiva asupra Fagarasului, observam lungile culmi sudice iar undeva intr-un colt al panoramei apare si Cozia, o chestie mica dar interesanta.

Zonele inalte viscolite lipsite de zapada ne imbie la pas, inaintam destul de repede iar inainte de Saua Serbanei intram intr-un camp de zapada ce ne inneaca motoarele, cel putin mie, si tragem tare atat de tare ca deodata simt o crampa puternica in bicepsul femural si singura solutie este sa scot un strigat de durere si sa ma opresc. Constat ca este mai mult decat incordat si nici cele cateva lovituri nu ma ajuta prea tare, ma gandesc usor temator la cat mai avem de mers. Norocul meu ca avem un maseor si ceva magneziu cu noi care reusesc sa il destinda asa ca putem porni incercand sa evit sa il mai fortez.

La bifurcatia din Saua Serbanei pornim pe punctul rosu spre Canaia lasand in dreapta, in urcare, traseul de creasta, banda rosie. Prindem curba de nivel printre o  mare de jnepeni si in curand linistea ce se lasese intre noi ne este tulburata de agitatia aripilor unui cocos de munte. Un exemplar mare si frumos care ne bucura cu prezenta sa. Inserarea incepe sa se accentueze, zapada acum este constanta la vreo 40 de cm si suntem doar cu ochii pe refugiul ce se zareste din cand in cand. Toti trei suntem obositi cand ajungem langa refugiu sau cabana ce o fi acum pentru ca in urma renovarii arata ca un fel de pensiune cu tot ceea ce ii trebuie panouri de apa calda si solare, centrala, masina de spalat, sisteme antiincendiu, camere video, sistem de alarma si chiar fotolii din piele in veranda. Asta este tot ce am observat prin geamuri pentru ca totul este inchis asa cum am aflat in zilele anterioare la telefon cand am fost si indrumati sa ne adapostim in anexa.

Dupa ce inchidem gura ramasa cascata in jurul refugiului ne hotaram sa ne vedem si locul nostru in care vom ramane peste noapte. Pe exterior nu arata nici prea bine nici prea rau, asta pentru mine care nu sunt un pretentios, asa ca deschidem usa. Ne blocam putin, insiram cativa sfinti si incercam sa intram inauntru in acel vechi grajd devenit acum o magazie foarte dezordonata si plina cu de toate. Constatam ca nu avem posibilitatea nici macar de a ne intinde pe undeva pe jos asa ca incepem sa punem o ordine cat de cat in dezordinea de acolo. Sunt si niste mese solide asa ca alaturam cumva doua si incropim priciul.

Este destul de frig si curent in iesle, asa cum am numit-o, iar dupa supe si ceaiuri succesive ne punem la somn. Dorm destul de bine dar sunt trezit regulat de colegii de prici care imi solicita sa ma intorc. Nu-i inteleg prea bine de ce recurg la aceste gesturi asa ca adorm de fiecare data repede la loc. Pentru asta dimineata ii rasfat din nou cu supa si ceai servite la pat incercand sa smulg cate un zambet de pe fetele schimonosite de nesomn si frig. Nu au reusit sa doarma prea bine in iesle!

Nu mai este chef pentru varf asa ca dupa ce ne scaldam in primele raze ale soarelui si admiram confortul refugiului/cabanei situate la vreo 10-15 metrii de noi pornim inapoi spre Paltinis. Renuntam pe rand la haine si ajungem sa mergem in tricou, este foarte cald. Uitam sa facem poze cu tricolorul si suntem deja prin Poiana Gaujoara unde parca nu mai am rabdare cu zapada, urmele facute cu o zi in urma sunt inghetate si reusesc parca sa ma enerveze. Spre final mai reusesc sa rup ambele cabluri metalice de la parazapezi si sunt trezit de zapada ce imi intra in bocanc. Ultima portiune din poteca acum este bine batatorita de cei veniti la o plimbare de duminica, in statiune lume multa, se schiaza.

Duminica 8 decembrie desi vremea facea ca nici macar cainii sa nu isi scoata botul din cusca pornim, tot trei, spre Cheia in intentia de a parcurge Culmea Zaganu. Inca din DN1A sunt semne rele, se circula greu dar ajungem insotiti de o ninsoare abundenta in Cheia. Lasam masina langa sala de sport si pornim prin ninsoare, nimeni pe strada doar la intersectarea soselei o masina cu cativa omuleti pregatiti si ei de munte pe care aveam sa ii vedem si la intoarcere.

Intram in padure si beneficiem de aceleasi urme inexistente care ne face sa ne bucure stiind ca suntem singuri, era si culmea sa fie lume multa. Din cand in cand poteca este strabatuta de urmele animalelor iar din cand in cand padurea mai lanseaza zgomote ciudate sub presiunea vantului. Lasam in dreapta banda albastra ce coboara spre Valea Stanii si intampinam panta ce urmeaza cu niste ciocolata cu fructe de padure. Ninge in continuare abundent dar suntem la adapostul padurii si nu avem de ce sa ne ingrijoram.

Poiana stanei de sub Zaganu ne intampina alba, totul este orbitor de alb si vantul arunca din cand in cand cate o rafala neplacuta. Ajungem la stana care avea si ea acoperisul desprins de vant si ningea in incaperea cu vatra de foc. Mancam pentru ca sigur mai sus nu vom mai gasi acest ragaz, gustam dintr-o licoare si pornim. Zapada creste brusc, alunecam printre pietrele santului acoperite cu zapada. Vizibilitate destul de redusa, marcajele destul de rare pentru o astfel de vreme ne face sa ne gandim ca este total neindicat pentru cineva sa vina pentru prima data aici pe o astfel de vreme.

Ajunsi in saua de deasupra poienii cu stana pornim lupta cu brazii incarcati de zapada, ne croim cu greu poteca printre ei si dupa vreo 30 de minute de lupta iesim in zona deschisa. Vantul sufla cu putere spulberand zapada iar noi traversam pe la baza unui perete pentru ca apoi sa il ocolim prin dreapta pentru a iesii in creasta. Aici ne-au fost de real folos zonele viscolite in care zapada lipsea cu desavarsire.

Vantul parca accelereaza si ne face din cand in cand sa ne oprim, intram la adopastul crestei, pe dreapta aceasteia, unde este zapada troienita iar inaintarea este mai dificila.Trecem de pasajul cu cablu, de doua mici hornuri si iesim fix in creasta unde vantul incearca parca sa ne spulbere si pe noi. Facem pasi inutili in lateral parca pentru a evita dezechilibrarea care semana cu una produsa de un sofer prost de pe liniile de transport in comun. Inaintarea este din ce in ce mai dificila iar de aici probabil ar fi fost cat de cat rezonabil sa ne fi intors dar noi doream aventura asa ca mergem  tot inainte.

Merg inainte si ma uit destul de des in urma pentru a nu cumva sa nu observ oprirea cuiva. Vantul sufla turbat cu rafale ce uneori ma obliga sa ma opresc si sa ma incovoiez, nu imi vine sa cred, acum pot spune ca este cel mai puternic vant pe care am fost nevoit sa il infrunt. Un sant cu o panta inclinata printre jnepeni ne pune serioase probleme dar razbim si ajungem dupa alte cateva sute de metrii in Gropsoarele unde vantul aproape ca tiuia la contactul cu hainele noastre.

In continuare strabatem o zona lina ce ma duce cu gandul la Baragan si la vicolurile de acolo, nu se vedea nimic si era extrem de frig parca totul desfasurandu-se cu o rapiditate fantastica numai noi neincadrandu-ne in peisaj. Intram intr-un fost adapost seismic unde hotaram sa nu mai continuam pana la Ciucas la cabana si sa coboram direct la Muntele Rosu ceea ce si punem in practica.

Pe coborare se insenineaza si parca ne linistim, suntem usor epuizati asa ca mergem direct la Silva unde mancam si ne hidratam bine apoi prin amabilitatea domnului Bucurescu care mergea acasa suntem teleportati pana in Cheia.

Ziua de 14 decembrie incepe undeva in jurul orei 4 avand in fata in drum lung de vreo 400 de km spre Vladeasa si tura organizata de AMC. Imi place sa conduc asa ca drumul nu este o problema. Ne reorganizam in Cluj si pornim spre Bologa si apoi spre Rogojel. Iesim de sub plafonul de nori aproape de Bologa asa ca se adevereste previziunile mele de vreme buna sus. Ultima portiune de drum pana in Rogojel are ceva gheata dar nu pune nici un fel de probleme asa ca aproape de pranz suntem langa cooperativa.

Ne pregatim echipamentul si stomacul si pornim la drum pe triunghi rosu printre casele risipite pe dealuri. Este cald asa ca fiecare renunta la cate ceva vestimentar si incearca sa prinda cat mai multe cadre foto. Suntem 9. Zona seamana cat de cat cu cea a Branului dar imi place mult mai mult, are acel aer de autentic.

In dreptul unui gater luam in primire o panta spre dreapta de unde avem perspective deosebite asupra Rogojelului si nu numai iar in departare suntem inconjurati de o mare de nori. Poteca chiar este o placere fata de cele din ultimele doua saptamani asa ca ma bucur din plin de aceasta plimbare de relaxare, de sania trasa de cal, de un adapost modern al unui cioban in cursul sezonului pastoral, de lumina calda dintr-o padure deasa de molid.

Surprinzator de repede ajungem la cabana inconjurata de multe alte constructii ceea ce nu da un aer tocmai deosebit. Ne instalam in camera, mancam apoi ne preagtim pentru a merge pana pe Vf.Vladeasa. Urmam cat de cat marcajul punct rosu pe panta ce se doreste pe viitor a fi partie de schi. Pe ultima portiune inainte de iesirea in creasta se renunta la drumeag si urcam direct prin padure, lucru ce nu ma deranjeaza atata timp cat nu trebuie sa tai poteca. In sa soarele se pregateste sa apuna aruncand o ultima lumina calda in urma, se lasa frigul, facem cateva poze apoi pornim spre varf pe semiintuneric strajuiti fiind si de luna. In mai putin de 30 de minute ajungem la statia meteo unde suntem primiti cum nu se poate mai bine de nea Petre.

Bem un ceai negru imbogatit din belsug cu alte treburi, multumim pentru ospitalitate si pornim spre cabana fiecare in ritmul si dispozitia sa mai ales dupa ce reusim sa gasim manusa proaspat achizitionata a unui coleg. Coborarea o facem ba fara frontala ba la frontala, ne mai aruncam in zapada, ne rostogolim si reusim sa ajungem fiecare in ritmul sau la cabana. La cabana ma bucura prezenta unor prieteni din Cluj si Oradea care ne asteptau la un ceai. Am mancat, povestit, glumit apoi ne-am retras la somn unde spre mandria mea nu am primit nici o reclamatie.

Ne trezim pentru a vedea rasaritul si ies afara unde inghet bine in colanti pret de vreo 45 de minute si mai ma dezmortesc jucandu-ma cu cainele-carnat al cabanei, un catel mic, lung si jucaus. Rasaritul nu este foarte spectaculos asa ca ma intorc in pat si mai atipesc putin.

Dupa micul dejun iesim sa ne jucam prin zapada, omul nostru de zapada nu prea prinde contur datorita zapezii inghetate insa este numai buna pentru constructia unui tunel al timpului pe care il trecem aproape toti. Tunelul spre copilarie.

Plecam cu parere de rau exact in momentul cand plafonul de nori se ridica la nivelul cabanei iar frigul pune stapanire. Coboram repede si ajungem printre gospodariile din Rogojel.

Prea frumoase, prea simple, prea autentice! Fotografiem in stanga si in dreapta si reusim sa ametim putin traseul dar suntem indrumati si ajungem inainte de lasarea intunericului la masini. Asta chiar a fost o tura de relaxare si voie buna!