Zapezile de altadata

In sfarsit a nins, a nins cum de mult nu am mai vazut, a nins cu fulgi mari si pufosi, s-a imbracat totul in alb, albul de care avem nevoie...

Am fost odata cabanier

"Sa ai curajul sa spui DA
Sa ai curajul sa spui NU,
Si-n fiecare clipa grea
Sa fii mereu, acelasi TU !
Sa stii sa crezi cand unii te inseala,
Sa te ridici cand altii te doboara,
Sa poti pastra ce altii vor s-alunge,
Sa stii sa razi cand sufletul iti plange
Si cald tu sa ramai, chiar daca afara ninge!"

 

Zilele astea se implineste un an de la poate cea mai mare deceptie a mea. A fost ziua in care visul frumos pe care il traiam s-a spulberat. A fost sa fie asa datorita falsilor prieteni adevarati care au incercat sa calce peste noi pentru a se ridica ei, nu au reusit pentru ca am avut puterea sa spunem "NU".

 

Mai bine de un an am incercat sa schimbam putin ideea de gospodarire a unei cabane, am incercat sa ne impunem punctul de vedere prin idei prinse de prin alte ture, pe la alte cabane, cate o particica buna de pe la fiecare. Dar marea problema este ca in turismul romanesc, mai ales montan, nu se vrea.

 

Am ajuns sa fim improscati cu noroi pentru ca am indraznit sa cheltuim o infima parte din incasari pentru a schimba pernele care sub fata de perna, rupta si ea, ascundeau o culoare ce te duce cu gandul la alte locuri, am indraznit sa indepartam cateva straturi, rupte toate si vechi de 40-50 de ani, de linoleum si sa il inlocuim, am indraznit sa spunem ca s-a ajuns sa bata vantul prin cabana desi era evident se sustinea ca e foarte bine asa. Am trecut peste toate mustrarile doar pentru a mai schimba cate ceva din atmosfera de vechi neingrijit de prin cabana si pentru ca acel drumet care iti trece pragul sa se simta cat de cat bine.

 

Nu am primit ajutor decat la numaratoarea incasarilor, am facut aproape singur lemne pentru o iarna intreaga, am dat la lopata si am incercat sa fac mai usor drumul de acces, am aprovizionat pentru o iarna intreaga cu de toate si am avut curajul sa spunem ca nu se mai poate si am renuntat lasand totul de-e gata. Am incercam sa facem un plan serios in care sa se includa si mici investitii si am sustinut ca ori mergem inainte daca vom cadea de acord ori lasam pe altii sa traga cat se poate de pe spatele acestei cabane pentru ca apoi sa ii dea foc si gata.

 

S-a ales a doua varianta si probabil ca mai urmeaza focul. In toate aceste 365 de zile care au trecut de atunci nimic nu s-a mai schimbat ba mai mult degradarea avanseaza. In schimb pentru mine s-au schimbat multe, am inteles ca nu se vrea nu ca nu se poate la cabanele noastre, am realizat ca in Romania turistul trebuie jumulit cat mai mult si cat mai bine mai ales daca mai este si strain iar serviciile trebuiesc oferite cat mai la limita, am inteles ca prietenii adevarati pot ajunge sa nu mai dea doi bani pe tine pentru alti bani mai reali.

 

Nu imi ramane decat sa imi doresc sa ajung vreodata sa am o cabana, sa pot sa stau ore in sir uitandu-ma pe fereastra bucatariei, in care trosnesc lemnele din foc, la viscolul de afara, sa muncesc de dimineata pana seara pentru a stii ca cineva se va simti bine in urma muncii mele, sa pot oferi din cand in cand un ceai prieteneste fara a ma uita cu ochii sclipind dupa cei 2-3 lei...sa pot sa fiu EU.

 

 

Mi-e dor de Crai...

 

 

Paduri fara copaci

Au trecut 3-4 ani de cand nu am mai fost in estul Fagarasului. O zona linistita care nu seamana deloc cu restul Fagarasului. Culmi lungi si domoale, paduri nesfarsite, trasee putine si destul de rar umblate, liniste si pace.

Dar ce ne facem ca si aici au ajuns calaii padurilor, ferindu-se de ochii si gurile rele din zonele mai frecventate. Au aparut drumuri, au disparut paduri, a disparut aceea placere de a strabate padurea in liniste, a aparut gustul amar al defrisarilor si mirosul de ulei incins al drujbelor. Trecem cu greu prin aceste zone pline de verdele cetinii cazute la pamant. Lumanarile brazilor sunt una cu noroiul, miroase a rasina si a drujba, miroase a sange desi acesta este verde...sau a fost.

As fi vrut sa fi ajuns cu o saptamana inainte sa nu vad aceasta imagine dezolanta, sa ma fi bucurat ca si pana acum de paduri cu copaci. Acum aceste paduri raman doar pe harti, acolo verdele nu il deranjeaza nimeni dar asta nu ne ajuta la nimic. Suntem prea saraci ca sa vedem ce bogati suntem iar cand vom deveni bogati poate ca vom fi saraci.

Si vecinii din Arges au fost strangareti si chiar mai vrednici cu vreo 2-3 ani si cu mai mult spor.

 Oare va ajunge aceasta samanta copac!?

Terminam cu padurile si ajungem in zona varfului Comisul (1690 m alt.) unde facem o baie de soare, admiram creasta Fagarasului care prinde inaltime, Iezerul care pare imens de mare din acest punct, Muchia Tamasului, Piatra Craiului, undeva in departare ceata de deasupra Brasovului, Postavarul si Piatra Mare.

E liniste si cald, oile au coborat de vreo doua luni, stana sta linistita asteptand iarna, doar o folie se zbate in adierea vantului. As vrea sa opresc timpul in loc dar parca se scurge si mai repede si trebuie sa ne intoarcem...prin aceleasi paduri fara copaci...

Despre 21 noiembrie 2010

Bucsoiu de noiembrie

Uneori anumite placeri devin neplaceri si invers. Sambata am avut o zi cu doua meciuri de fotbal, unul pe bune si unul pe sintetic iar muschii au avut mult de suferit. Cu toate astea duminica dimineata pe la ora 6 parasim Brasovul cu punct final Gura Diham. Ajungem repede, in mai putin de o ora.

Ziua isi intra in drepturi iar noi faceam niste miscari schimonosite de somn si lene incercand sa ne luam bocancii. Intr-un final reusim si la vreo cinci minute trecute peste ora 7 luam in piept panta spre Poiana Izvoarelor. Ne incalzim mai greu dar mergem acceptabil si intr-o ora suntem la cabana.

 La cabana liniste, nu misca nimic, ne intindem 2-3 minute la soare si stimulati de un tip care trece ca trenu pe langa noi pornim spre Pichetul Rosu.

 Nu mancasem decat vreo 2-3 covrigi in masina si simteam un disconfort asa ca in poienita de la Pichetul Rosu facem o scurta pauza pentru un foarte scurt sandwich, singurul, pentru aceasta tura. Plecam spre Prepeleac si dupa vreo suta de metrii ne dam seama ca geanta cu aparatul foto a ramas in poienita, nu prea imi convine sa ma intorc dar noroc ca se hotaraste Ariciu, doar el era responsabil...

Mergem bine pe curba de nivel, mai urcam, mai coboram si dupa o ultima portiune mai solicitanta ajungem la Prepeleac.

Mda...in ce directie mergem?! Spre Malaiesti o ora, spre Vf. Omu peste Bucsoiu 3 ore jumate...inca un element important...doar un singur litru de apa. Sa fie Bucsoiu ca nu o sa murim tocmai astazi de sete. Lasam poteca ce duce spre Malaiesti in dreapta si pornim in serpentine pe poteca frumos curatata de jnepeni si alti arbusti.

Prindem repede inaltime, intalnim 2 tipi "modesti" care incearca sa ne taie putin din elan dar nu le tine, traversam zona cu cabluri si dupa inca un efort de vreo 20 de minute suntem in creasta. Undeva jos, printre stanci, se vede si cabana Malaiesti, se pare ca este multa lume in jurul ei.

Primim si primele raze de soare care ne accentueaza putin nevoia de lichide dar ne multumim cu o pauza de un mar si de o iarba foarte mare si pufoasa de culoarea spicului de grau inainte de treierat. Ne relaxam putin pentru ca in muschi simt deja mici dureri nu prea placute.

 Culmea Tiganesti

 Padina Crucii, prima muchie, Culmea Tiganesti cu Scara in stanga.

Urcam putin mai greoi cu scurte pauze insa peisajul din jur ne mai face sa uitam de unele inconveniente. La intersectia cu marcajul triunghi albastru care coboara spre Malaiesti ne mai intalnim cu doua persoane, apoi cu vreo 4 caini care pornesc iute spre Omu. Urmeaza o zona putin mai accidentata, apar si primele bucatele de gheata printre pietre.

 Cabana Malaiesti privita aproape de pe Vf.Bucsoiu

Vf. Bucsoiu nu il mai urcam ci il ocolim prin dreapta pe curba de nivel castigand cativa zeci de metrii diferenta de nivel ce trebuiau sa ii urcam pentru ca apoi sa ii coboram iarasi. Oricum mai avem de coborat intr-o mica si apoi de urcat iar putin ca sa coboram din nou si sa ajungem in sfarsit inainte de o ultima portiune care trece destul de repede apoi intersectam poteca ce vine dinspre Saua Hornurilor.

 Acum parca apar ceva emotii cu gandul daca cabana Omu mai este sau nu deschisa ca ne era destul de foame. Mai vedem si un grup destul de numeros venind dinspre Saua Hornurilor si intindem pasul sa vedem care ne e norocul.

Valea Gaura

Dupa 5 ore jumate de la Gura Diham iata-ne ajunsi la Vf.Omu. In jurul cabanei lume multa. Prima privire a cautat usa cabanei care spre usurarea mea era deschisa. Doamna era pe picior de plecare adica cabana se inchidea pana la anu. Mai ne serveste cu cate un ceai, un suc si 3 pachete de biscuiti cu rugamintea sa bem ceaiul repede ca se grabeste. A fost ultima comanda pe anul acesta dupa atatea sute de mii de alte comenzi, poate putin emotionant, poate ca daca o mai lalaiam putin intram in randul celor care au ajuns dupa ce a inchis si ar fi fost dezamagitor. Ne-am fi prelungit foamea si setea cu inca vreo 3 ore.

Mananc un pachet de biscuiti in timp ce Ariciu mananca doar vreo 2-3, imi beu aproape tot sucul si pornim in coborare pe Valea Cerbului. Lume multa si aici, din fundul vaii privind in sus erau cateva zeci de persoane insirate pe versantul inca scaldat in soare. In vale era deja racoare asa ca nu ne permitem sa ne oprim decat de vreo 2 ori.

Poteca este foarte slab marcata, la prima trecere de pe versantul drept pe cel stang toata lumea mergea pe o poteca foarte bine conturata spre o zona in care se blocau si fie trebuiau sa se intorca fie coborau direct in poteca dupa ce aceasta revenea pe malul drept.

Ajungem in padure, depasim si suntem depasiti la randul nostru, ajungem si la prima sursa de apa insa nu prea imi mai trebuia si continuam pana la intersectia din Poiana Costilei. Zabovim putin si cu greu ne urnim, incepem sa urcam spre Plaiul Fanului ceea ce ma nemultumeste dar trece si asta si acum tot la vale. Picioarele mai ca nu mai ma ascultau dar ajungem la drum de unde mai ne intoarcem o portiune pana la Gura Diham. Mi-as dori sa dorm putin inainte de nebunia de pe sosea dar renunt pana la urma asa ca pornim la drum.

Am reusit in 8 ore sa fim de aici de jos acolo sus si inapoi, am simtit aerul tare si soarele mai aproape de noi, am simtit, inca o data, ca nici cel mai mic efort nu este in zadar si totul depinde de noi...uneori.

Soare, senin, sus...sa fie Sudica

Chiar daca a trecut mai bine de o saptamana parca a fost ieri iar amintirile vor fi pentru totdeauna. Am asteptat mult aceasta zi, poate vreo 4-5 ani, mereu a fost sa nu fie creasta sudica din diverse motive insa ultima zi a lui octombrie a fost mai ingaduitoare si rabdarea noastra a fost rasplatita cu varf si indesat.

Plecam sambata dupa pranz cu destinatia Pestera. Micutul sat branean sta linistit parca asteptand venirea iernii si a turistilor. La intersectia drumului din Pestera cu cel spre Magura sarim in bocanci si pornim pe cruce rosie spre "La Table".

 Pornim intr-un ritm bun si pe parcurs il mai si marim, drumul forestier se termina si iesim in poieni. Aici este frig, intalnim si ceva zapada ramasa de la primele ninsori, punem fesul in cap si mergem mai departe. In 50 de minute de la plecare ajungem la izvorul din zona "La Table", umplem bidonul cu apa si pornim pe banda rosie spre refugiul Grind. Panta parca nu mai e asa de prietenoasa dar trece repede, undeva printre culmi se zaresc Bucegii si tragem tare sa iesim din padure sa mai prindem putin din apus. Nu am reusit. La refugiu lume multa, la capacitate maxima, insa voie buna. Nu dupa mult timp priciul ne cheama asa ca nu il refuzam.

 Buna dimineata! E o zi superba si se contureaza din ce in ce mai mult idea de a merge pe sudica. Strangem rucsacii repede, nu ca altadata, mancam ceva si ne si vedem pe poteca ce urca in creasta.

 Este cald, chiar foarte cald, avem doar 1,5 litri de apa, la limita, si nu fortam prea tare desi simt ca am putea.

 In mai putin de 2 ore suntem sus in mijlocul crestei Pietrei Craiului. Savuram o banana, o para si multe zari albastre.

 Creasta nordica

 si cea sudica

 Fagarasii

 Postavaru, Piatra Mare, Ciucas, Baiului si o parte din Culoarul Rucar-Bran

 Ne relaxam cateva minute si pornim spre Saua Funduri.

 Merg in fata cu gandurile mele asteptand in zonele mai delicate ariciu care trebuie supravegheat. Mai dau cate un sfat desi cica nu e sfat e morala si tot asa. E placut. Curiozitatea ma face sa dau nas in nas cu o capra neagra dar nu imi pare rau :)

 Marele Grohotis

 Apa e pe sfarsite, intram intre jnepeni si e si mai cald, dar nu ne facem probleme, mai e putin si ajungem si la apa.

 Inainte de a ajunge in Saua Funduri intalnim un grup mai in varsta care mergeau inspre La Om, singurii oameni intalniti in acea zi pe creasta. Trecem si de ultima saritoare si iesim in sa iar de aici joc de glezne tot la vale.

 Piatra Mica si Curmatura Pietrei Craiului

 Bucegii

 Ce bine ar fi prins o cabana aici in Poiana Lespezi dar dee...este parc national si trebuie sa protejam taierile abuzive de privirile unui numar mai mare de turisti.

 In Poiana Grind erau aduse o gramada de lemne, proaspat taiate, bineinteles legal. Nu zabovim pentru ca nu avem de ce si pentru ce chiar daca vremea te provoaca insa peisajele lasate in urma de drujbe si tafuri iti taie cheful.

 Ajungem si la izvor unde mancam pe fuga grabiti de frig si intuneric. Pe drumul spre Pestera intalnim un adevarat macel asupra puietilor de molid iar vinovati sunt mai mult ca sigur ciobanii din zona care au taiat toti acesti puieti pentru a mentine suprafata pentru pasunat. Desigur au aprobare de la parc ca doar asa se practica intr-un parc national unde fiecare face ceea ce crede ca e mai bine pentru el nu si pentru ceilalti.

 Ajungem in Pestera, soarele se duce usor la culcare iar noi pornim spre locuri ceva mai agitate si mai des frecventate. Ne intoarcem la realitatea nu tocmai pe placul nostru dar cel putin am castigat o zi frumoasa in suflet si-n amintiri.

31 octombrie 2010