Toata saptamana am visat la Muchia Dragusului si am tot sperat ca se va duce zapada de pe creste dar nu a fost suficient de cald iar pe sus s-au format portiuni periculoase de gheata. Duminica am hotarat ca este mai bine sa nu ne aventuram pe Muchia Dragusului si pornim cu mult elan spre Valea Vistisoara cu un scop nu foarte bine stabilit. Daca vom fi in grafic cu timpul o sa coboram pe la Sambata sau de ce nu chiar pe Muchia Dragusului dar luam in calcul si varianta de a ne intoarce pe acelasi traseu. Preventiv aruncam in rucsaci si coltarii in cazul in care vom avea nevoie de ei. Lasam masina in parcarea de langa partia de schi si pornim pe drumul spre catunul Vistisoara.
Padurea arde in mii de nuante iar soarele incalzeste atmosfera, este liniste, intram in padure si tinem un ritm constant pana iesim in poiana de unde se vede Valea Vistisoara marginita de muchiile Dragusului si Zanoagei.
Intalnim indicatorul care arata directia spre vale, este ocoperit cu o placuta care ne anunta ca este interzis. Ne gandim ca poate Salvamontul a montat placutele pentru sezonul de iarna si nici nu ne trece prin cap ce ne va astepta. Trecem de cele cateva case si de captarea de apa a combinatului din Victoria, ocolim bariera de pe drumul forestier si continuam la racoarea padurii. Erau totusi 5 grade.
Forestierul trece repede pana la punctul in care pe harta apar doua curbe care schimba directia drumului brusc catre nord apoi inapoi spre sud. Aici...nu prea gasim continuarea, drumul nu mai exista observandu-se urmele unei mari viituri. Pierdem vreo 5 minute pane ne hotaram ca singurul mod de a trece pe malul celalalt este tot busteanul cu pojghita de gheata pe el. Il traversez in picioare fara prea mari emotii apoi Ariciu pentru mai multa siguranta adopta alta tehnica :) .
Nici nu traversam bine ca observam pe malul celalalt marcajul , imposibil de trecut spre el asa ca ne luptam cu copaci cazuti si arbusti pe malul opus. Dupa vreo 15 minute parcurgem vreo 200 de metrii si ajungem la un cap de pod. Acum inteleg pe unde ar fi fost poteca si imi imaginez cat de cat ce a fost pe aici in momentul viiturii.
Ajungem intr-un punct mort si trebuie sa urcam pe un mal surpat, instabil, la vreo 70 de grade pe o distanta de 15-20. Mai mult in patru labe ajungem sus exact in punctul in care ar fi trebuit sa ajunga drumul care trecea peste pod. In locul drumului este acum un hau imens si cu o imagine care nu te poate lasa fara vreo intrebare. Tinem fostul drum plin de apa, recuperam din timpul pierdut si speram din nou ca vom ajunge pana sus. Dupa inca o ora sun tem iarasi pusi in situatia de a face acrobatii peste apa, pierdem timp cu gasirea loculu potrivit, traversam si dupa alte 5 minute alta trecere si alta si alta. Pana la galeria parasita am trecut de vreo 5 ori apa mai mult sau mai putin periculos. Avem deja vreo 2 ore jumate de la plecare si suntem undeva pe la 1100 m altitudine, putin.
Trecem de fosta galerie iar poteca continua la vreo 10 metrii deasupra raului pe o zona destul de inclinata. Aici poteca pare ca se mai cunoaste putin dar se observa ca nu este prea umblata. Coboram aproape de apa si continuam pe malul sau stang in sensul nostru de urcare fiind nevoiti sa sarim zeci de copaci doborati, adusi de ape, sa urcam mai sus pe maluri pentru a evita pe cei de netrecut si tot asa pierdem o gramada de timp iar inaintarea este anevoioasa.
Dupa un timp in fata observam o imagine parca desprinsa din filme, o gramada imensa de copaci aruncati parca de un urias, brazi imensi imfipti cu varful in jos si cu radacinile in sus...foarte impresionant. Ne simteam atat de mici in aceasta mare lucrare a naturii, fortele noastre deabea erau suficiente de a trece prin aceste daramaturi.
Trecem iar apa, aici traseul nici nu se mai cunoaste despre marcaj nici nu poate fi vorba, incerc sa gasesc o pozitie mai buna pentru o poza si fac o acrobatie periculoasa peste apa dar reusesc sa nu cad sa starnesc rasul "ariciului".
Continuarea este un infern, parca mai mult stam pe loc invartindu-ne in cerc, sarim, traversam pe sub trunchiurile asezate intr-un mod tare dezordonat si simtim ca ne pierdem timpul. Se fac 4 ore si noi mai avem in conditii normale vreo 20 de minute pana iesim in gol dar in asemenea conditii sigur putem face si 2 ore.
Intalnim un marcaj si realizam ca in acest loc s-a depus cel putin un metru de aluviuni.
Mai mergem o perioada neconvinsi ca vom reusi sa iesim la timp pentru a face ce ne-am propus si hotaram sa luam o pauza la soare, sa mancam, sa ascultam putin linistea si apoi sa pornim pe acelasi drum.
Intoarcerea va fi mai usoara, macar stim prin ce locuri vom trece apa. Urmeaza alte acrobatii, incepe sa imi placa, imi doresc sa revin sa vad cum e mai sus prin aceste doboraturi, dar poate la anu.
Ajungem in catun jos numai bine sa prindem ultimele raze calde ale soarelui. Sunt multumit, nu imi pare rau ca nu am ajuns mai sus, am vazut inca odata ca nu te poti impotrivii fortele naturii, suntem prea mici si prea firavi pentru a ne lupta cu ea, o putem distruge doar cu ajutorul unor utilaje sau prin activitatile noastre de zi cu zi insa intr-o lupta "corp la corp" suntem ca si cum n-am fi.
Strabatem agale drumul pana la masina cu parere de rau ca a mai trecut un weekend dar macar suntem consolati ca va veni altul.
