Toamna adica iarna si-a facut deja simtita usor prezenta pe la inaltimi. Ne-a oferit putina liniste intrerupandu-ne din prea zbuciumata noastra alergare dupa...dupa ce?!...dupa ce nici noi nu stim.
Am plecat destul de tarziu din Brasov. Pe drumul spre Botorog suntem intampinati de un vant foarte neprietenos dar ne echipam si pornim spre Zanoaga pe care o gasim usor incaruntita.
Mai petrecem o seara sub "Locomotiva" Pietrei Craiului, aceeasi care mi-a fost amica la vremuri si vreme buna, la vreme si vremuri grele. O simt atat de aprope mereu, am impresia ca ma priveste mereu, am incercat sa o ocolesc cat am putut de mult, tradand parca gandurile noastre stiute doar de noi...dar nu din cauza ei am incercat sa o ocolesc...este o poveste mai lunga pe care vreodata la un foc trosnind in soba o voi depana. Duminica mergem sa ii salutam pe Max si Sira si...ramanem cu un gust amar de cum merg lucrurile pe la Curmatura adica cum nu mai misca nimeni nimic.
Coboram pe firul Vaii Curmaturii, trecem de stana care se pregateste de iarna, admiram o capra neagra pe Piatra Mica si intram in padurea...cu copaci.
La refugiul Salvamont din Prapastii un pusti se urca, tremurand din cap pana in picioare, pentru prima data pe o stanca, era coplesit. Am coborat impreuna, data viitoare isi doreste sa urce pana sus desi acum nu a reusit decat 4-5 metrii, inseamna ca i-a placut.
I-a placut si de noi "sunteti asa calmi!" la care eu ii raspund ca "suntem doar miserupisti" ...dar nu e chiar asa, ne-am ascuns in spatele acestor cuvinte, e greu sa explici unui copil ce te doare si era prea mic ca sa ii umplu eu capu cu cine stie ce sau sa ii injectez o mica doza de pesimism.
Pasim usor dar sigur spre casa, a mai trecut un weekend, ne apropiem de toamna...iarna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu